Aproape zece saptamani intr-un vartej plin de evenimente, intamplari, fapte, cuvinte, umbre, soare si praf. Si totusi, zece saptamani fara memorie. Imi revine mereu sentimentul ca traind aici ma sustrag lumii intr-o zona aproape crepusculara, efemera, vrajita si umeda ca un taifun. Imi zboara orice gand, imi adoarme intelectul, dar imi adanceste melancolia. Intru intr-o delasare, o moliciune a corpului deja lasciv de caldura. Orice forma de creatie e anulata. Poate doar creatia in dragoste.......(mereu) amanata.
La mare, cuplurile de romani imi provoaca fascinatie. De unde sunt si ce simt acesti oameni? Ma intreb daca as fi putut "ajunge" unul din ei. Imaginatia e cea mai eficace sustragere din realitate. Starea de gratie. Ma-ngrozesc ca o simt tot mai putin, ca se scurge din mine ca un fir de nisip.
In jur, mi se arata dintr-o data imagini fara val - caldura impinge barbatii sa isi dezveleasca burtile bronzate ce le atarna caraghios, pe drumuri sunt animale moarte de care nimeni nu se sinchiseste, o masina opreste in mijlocul zilei sa invite traseistele la o "inghetata", tiganii incarca linistiti fier intr-o caruta de la vechiul combinat la crepuscul. N-am puterea decat sa inchid ochii si sa intorc capul.
(Singure, chiuiturile lui M., cand refuza sa fie adormit, imi lumineaza ziua.)
No comments:
Post a Comment