Poveste fără sfârşit

Vineri seara în Club V. Într-un subsol beige somptuos în care aerul condiţionat zbârnâie cu spor la 10 grade, ignorând complet şi calendarul şi ploaia rece de afară. La unsprezece jumate, ringul de dans e încălzit doar de două brunete languroase proaspăt epilate, supra pensate şi extra bronzate în rochite-guleraş lucind a piele de şarpe, sclipicind ca trofeul în braţele unor cefe late. E party românesc şi am venit să ne spălam ochii.
Servim şampanie şi un mic crocant (cel mai bun din ultimii 5 ani ) pe pâine. Atmosferă ceva mai decentă decât la ultima distracţie unde bârfa şi ţigara au ţinut îngrămădiţi 95% la intrarea discotecii (mulţumim legilor puritane) iar înăuntru 5 suflete pierdute bâţâindu-se pe disco şi niscaiva manele.
În două ore am uitat şi de frig şi de consistenţa apoasă of my sex on the beach. Not exactly Club A sau Bamboo, dar the next best thing. Au apărut şi şmecherii şi tocilării, şi intelectualele în blugi şi pitipoancele pocnind din decolteu. Fun like I haven't tasted in a while. Crush şi Alexandra Ungureanu. B.U.G. şi Poveste fără sfârşit în timpul căreia am închis ochii şi pentru câteva momente, eram din nou în clasa a cincea, sărind cu inima palpitând la primele acorduri de hip hop din noile boxe instalate pe holul liceului, visând la Bucureşti prin voci de băieţi destepţi şi rime născute după blocuri.