Timpul

Prietena mea cea mai buna din Romania se marita.

M-a instiintat printr-un e-mail si pe chat de vestea cea mare.

Ne-am intalnit la gradinita, unde ne-am luat de mana si am continuat nedezlipite povestea in clasa I, a II-a , a III-a si tot asa pana in a VIII-a cand am binevoit sa-mi iau zborul spre zari mai luminoase in apus.

Prietenie deplina, absoluta, uneori sufocanta si dureroasa. Ne invidiam reciproc, for all the wrong reasons. Competitia la scoala ma deprima. Timiditatea mea, exuberanta ei. Tocilare amandoua. Pepita si pepina. Amandoua fara noroc in dragoste.

Ne-am spus totul si totusi nu. N-am aflat niciodata de primul ei sarut desi ea a fost partasa la secretul meu si mai mult.

Ne-am scris vreo doi ani buni scrisori lungi, pline de cele mai neinsemnate detalii din viata de adolescenta, ridicate la rang de importanta de dorinta noastra de a impartasi totul, de a tine firul intreg. Incet, incet au intervenit prieteni noi, experiente noi, schimbari subtile ce nu-si gasesc cuvinte pana cand oceanul a devenit fluviu si fluviul a devenit rau si raul a devenit doar un siroi vested intr-un desert de instrainare. Au ramas amintiri, afectiune, necunoastere si un dor ciudat.

M-a emotionat, m-am bucurat desi nu-i cunosc alesul decat din poze (si acelea nu prea flattering). Se marita, nu mai suntem fetite indragostite alergand pe holul liceului cu inimile frante de gesturi imaginare ale iubitilor ignoranti, plangandu-ne de mila si alegand poezii de Eminescu ce ni se potriveau reciproc. Suntem pe fagasul vietii, whatever that is supposed to mean.