Am inceput timid sa-mi obisnuiesc retina si psihicul cu un peisaj lipsit de palmieri, de desert. Toamna canadiana are leacuri subtile si discrete, asemeni unei coloane de invitati politicosi, murmurand in soapta, asteptandu-si randul sa felicite mirii la o nunta sub artari.
Artarul explodeaza toamna. Intr-o excursie pe la tara, descopar o cladire veche ce la 1913 functiona ca moara, langa o cascada, ambele fiind transformate azi in puncte turistice, spatiu de inchiriat pentru artisti, studiouri, cafenea, sala de expozitii si pajiste pe malul lacului plin de pesti.
O carare abrupta in panta duce sus pe un deal de unde se vede tot curcubeul tomnatic si unde se aud zgomotele misterioase ale padurii. (Am flashback-uri de la compunerile din Romania dar nu ma pot abtine sa nu ung textul cu putin sirop). Urmeaza o intalnire magica in natura.
Pe aleea pietroasa trece in fuga o vulpita roscata ca o coaja de portocala. In coborare, aud din nou un fosnet venind din sus. Descopar din nou vulpita care isi scoate mutrita eleganta in directia mea si priveste nemiscata cateva clipe; paseste sprinten apoi pe carare, coada stufoasa, urechile ciulite. Ne privim. Notez mental - Encounter with a fox. Multumita sau nepasatoare pleaca mai departe.
Sunt convinsa ca nu am adunat destula oboseala si agitatie pentru a ma retrage intr-o pensionare simbolica intr-o gradina rurala, dar linistea, linistea e nepretuita.
California, I still miss you.
PS. Am trezit din adormire un cuplu tinerel de romani cu socantul "Buna ziua", auzindu-i vorbind romaneste, tocmai acolo, asa departe de oras. N-am schimbat insa cele doua cuvinte proverbiale pentru ca s-au grabit sa se faca nevazuti, confirmand stereotipul tragic-comic al romanului - canadian: panicat, speriat, frustrat, fara dorinta de socializare, de comunitate, rusinat parca de identitatea sa. Bummer.
No comments:
Post a Comment