Placerea racelii

Am reusit performanta sa racesc, cu un guturai ca la carte, chiar cand parea ca se face primavara. Ni s-a amintit zilele astea ca in aceasta tara minunata si neasemuita iarna se termina la sfarsitul lui mai. E taramul zapezilor vesnice.

Trecand peste acest detaliu minor, care e placerea unei raceli?
Toata lumea ma trateaza mai cu grija, colegii se ofera sa-mi ia din lista kilometrica de munca, seful trebuie ca mi-a pus 10 puncte in plus pentru daruirea pe care o arat nu numai aparand la munca in fiecare zi, dar robind pe branci, printre tusete, cu fata palida si zambetul sters. Faptul ca nu-mi plang de mila adauga desigur la imaginea sacrificiului in slujba publica.

Raceala cu putina febra ma transporta, cand ajung acasa, si ma infasor in plapuma si trei paturi, intr-o stare de moleseala si oboseala dulce careia nu ii pot rezista. Toate gandurile de peste zi dispar plutind inapoi in nestirea de unde au venit. Grijile se topesc, curg in valuri de caldura din mine prin toti porii. Somnul, relaxarea nu mai sunt la cheremul nervilor mei, a vocii aceleia care turuie incontinuu in capul tuturor, care ne spune ce putem face si mai ales ce nu putem. Toate se departeaza, se incetinesc, se reduc din volum. Incordat, corpul se dezice de tensiuni ascunse, imi aduce aminte de fiecare coltisor uitat. Ma alint shamelessly, e clar.

Inapoi la ceai fierbinte, comfort food si filme cu vampiri. Weekend placut!