"Din luna a opta încep pericolele. Naşterea se poate declanşa spontan. Şi cu Ioana au fost câteva alarme false. Când vine sorocul, ştiu ce mă aşteaptă. Anestezia ca o electrocutare, serul otrăvind măduva spinării, pulverizându-mi coloana când acul scurt pătrunde printre vertebre. Imi pierd consistenţa, mă degaj ca un fum şi nu mai pot controla decât vag realitatea. Apoi arsura primei trasări cu bisturiul la baza pântecului. Durerea se va şterge instantaneu. Aud ce se întâmplă şi ce se vorbeşte. O clipoceală şi vocile celor din asistenţă.
Extragerea pruncului şi primul lui scâncet agresiv. Senzaţia de frig, de greaţă, de pierdere. Mi se injectează glucoză? Mă încălzesc, îmi revin. Coaserea apoi, meticuloasă, clemele. Mi se pune în vedere să nu tuşesc, să nu strănut. Intrarea în convalescenţă, refacerea lentă, contemplarea pruncului, felicitările, emoţia primului lapte, furia laptelui, prima hrănire la sân, care dă o senzaţie erotică de vis. Inflorirea de la o zi la alta, ca o schimbare la faţă, din somn, din supt. Şi de-atunci înainte, gata, crezi pentru totdeauna că episodul dulce-amar al sarcinii va fi uitat. Revenirea la normalitate, care nu înseamnă neapărat reluarea traseului de dinaintea sarcinii. Imi fac griji, îmi fac curaj. Mă simt infinit obosită, anemiată, în urmă cu somnul, fără reacţii spontane la agresiuni, ferindu-mă de atingeri, timidă, pudică, tăcută..."
(C. Buzea, Crestetul Ghetarului)
No comments:
Post a Comment