Jobul Minune

Dupa o luna jumatate de anxietate si tentative deprima(n)te de a scrie, am intrat din nou in cercul privilegiat al muncii si nu orice munca - cea infinit admirata a administratiei publice in slujba cetateanului. In Romania as fi fost probabil luata peste picior caci evident numai in beneficiul omului de rand nu lucreaza caracatita birocratiei, o idee crescuta in timp la rang de credinta, verificata si stampilata, imprimata in minte in ciuda educatiei si experientei in democratia "pe bune". Intr-atat de adanc imi e scepticismul instalat in constiinta incat in fata unor sefi sau colegi care discuta serios, fara sarcasm despre problema imbunatatirii serviciului cu publicul sau a unor legi sa serveasca interesul public mai cu succes incat prima senzatie e de a pufni ironic si discret iar a doua e de a ramane perplexa si fascinata ca they really mean it. Ca-n orice organizatie ma-ndoiesc ca varful e altruist si nu pleaca urechea la interese corporatiste dar la nivel de worker-bee inca se crede in niste principii, reguli, etici si alte bunatati.

Vroiam sa scriu insa despre altceva. Vroiam sa scriu despre reactia familiei la vestea cea mare. Parintii s-au declarat mandri (din categoria "stai sa-mi sterg lacrimile") iar una din bunici m-a sunat sa ma felicite, sa ma asigure ca toata familia extinsa e in sarbatoare si "Doamne-ajuta, ce bine ca l-ai prins pe Dumnezeu de un picior" si s-au indurat aia sa te ia pe tine, o biata romanca imigranta sa stai la aceeasi masa cu ei, sa te vada ca ai si tu doi ochi, ca stii si tu sa vorbesti ca noi oricum nici nu am fi indraznit sa avem atata incredere in noi, sau, vai de mine, sa credem ca ni se cuvine. Noi te-am fi iubit si daca ai fi ramas mica si ascunsa in job de secretara, un viezurel cuminte care-si ia salariul, zambeste tot timpul si nu scoate nici un "pas". Ca doar n-am venit in Canada sa revolutionam noi sistemul, sa schimbam ce nu merge bine - am venit sa ne "integram" si sa ne pierdem in multime. A obtine un astfel de job nu tine de munca, efort si putere ci de un dar ceresc prin care s-au indurat ingerii sa ma binecuvanteze absolut din senin. De fapt am castigat la loterie. Doamne-ajuta sa "ma tina astia" cat mai mult si La Multi Ani.

Nu neg faptul ca in multe situatii e nevoie si de putin noroc. Stiu ca am avut noroc. Dar toate aceste felicitari imi dau o senzatie nu de reusita ci de umilita, de impostoare. Imi amplifica senzatia ca m-am strecurat in randul lor, ca i-am pacalit, ca am apelat la magie alba/neagra, ca am profitat de slabiciunea sistemului si abracadabra m-am trezit in birou. Mai rau, daca nu imi prelungesc contractul in viitor va fi pentru ca ma vor demasca si vor realiza ca au gresit alegandu-ma, ordonandu-mi sa plec cu coada intre picioare, bestelita de oprobiul public. Pentru toti va fi o surpriza, in afara de ai mei, dragii de ei, care vor fi stiut de la inceput ca nu valoram nimic si in bratele consolatoare ale carora ma voi putea oricand intoarce. Jolly.

Sa ma ierte, pentru ca ii iubesc.
Sa-i iert, pentru ca n-au incredere.