Showing posts with label Exil. Show all posts
Showing posts with label Exil. Show all posts

Friday, March 18, 2011

La vita e bella


Vine primavara, dupa o iarna lunga si rece.

Cu ea, se topeste si gheata din inima mea.

Saturday, January 22, 2011

Soulmusic

Fiecare perioada din viata mea corespunde unei ere muzicale speciale si distincte. Sunt melodii atat de incarcate emotional de ganduri, situatii, calatorii, oameni, locuri, imagini incat ma gasesc evitandu-le, cautand mereu altele noi care sunt goale de semnificatie, de amintiri. Caut mereu pagini albe pe care sa imprim apasat, sa las urme noi in coala fina, sa simt fiori prin varful degetelor la atingere.

In acelasi fel, cand imi doresc sa reactivez instant o imagine, e nevoie doar sa apas Play la melodia potrivita si intr-o clipa ma regasesc in trecut.

Multe zile dupa ce am revenit din L.A. am ascultat obsesiv La vida es asi si eram din nou in soarele orbitor, in caldura, in masina pe freeway spre Santa Monica, in masina spre Whole Foods, in masina spre plaja, razand cu I., curajoase si timide in acelasi timp, simtindu-ne rupte de acasa si totusi atat de aproape. Cand nu stiam cine canta, cum se numeste, notam franturi de versuri pe colturi de hartie din masina. Apoi am gasit-o si eram de nedespartit. Eram din nou paralizata de tot ce ar fi trebuit sa fie, ascultand singura melodia destul de acida sa-mi arda chinul. Toata intensitatea acelor zile de vacanta in care am absorbit bete energia intoxicanta a locului (nu degeaba ii zice Hollywood nu? Holly sau Holy?) revine navalnic intr-un amestec de dor si durere si bucurie nascute din experienta traita. O ascultam incontinuu, over and over pentru ca stiam ca atata timp cat ma rascoleste adanc, amintirea e inca proaspata, retina are valurile inca pictate pe ea, pielea se simte inca sunkissed, gandurile sunt iar dulci-amare, patimase, languroase, lenese, picurate si evaporate inainte sa se materializeze. Sunt inca acolo. Aud iar spanioala, imi simt iar inima vie si latina. Sunt inca acolo.

Florence and the Machine m-a leganat cu ale ei versuri ca un drog, toata vara si toata toamna chiar inainte de L.A. In Cosmic love, I'm not calling you a liar si Rabbit heart am redescoperit ca e frumos sa suferi din vise, sa te topesti, sa te ascunzi, sa rememorezi cuvintele si privirile over and over and over. Ca un pansament peste rana pasiunii pe care nu o poti consuma. Conduceam atunci in primele zile, iarna, in frig, cu Florence la maxim la dus si la intors, cantand din adancuri. Nu conteaza cum sau daca se termina, pretuiesc si farama ce mi-a dat aripi si voce sa adorm in the shadow of my heart. Cand am ajuns in final la Heavy in your arms eram dincolo de placere - eram in anticipatie. Numaratoarea inversa spre California incepuse cu o emotie atat de mare incat doar cuvantul ma infiora. Imi refuzam imaginatia pentru ca realitatea trebuia neaparat sa fie mult mult mult mai frumoasa. Citeam cu un ceai rosu de Passion Fruit in fata si scriam si desenam si cu greu scapam de nerabdare si anxietate. The rest is history.

Cand m-am intors doar ritmurile lautaresti si tiganesti m-au miscat.

Inceputul anului 2010, gri si melancolic, si coloana sonora a filmului Twilight:Eclipse (singura calitate a filmului) mi-a hranit zilele. Ma trezeam stiind ca urma sa il ascult, ca intr-un vis din care nu m-am trezit, ca in antecamera vietii in care simteam ma aflu. Roslyn, White demon.

La Duni, Bulgaria - Ida Corr.
Primii ani in Canada, anii de liceu - tot ce era romanesc, Holograf Dimineata, Directia 5 Am nevoie de tine, Bere Gratis, La tine as vrea sa vin (profetic?) si binenteles B.U.G., La Familia, Vorbe ca pentru orice adolescenta razvratita si goth wanna be.
Am trecut apoi la romantic-angry-rock cu U2, Deftones (concert!), Coma Nehotararea cam tot atunci cand citeam Cioran si Lacrimile Sfintilor, Liviu Rebreanu si Padurea Spanzuratilor.
Europa - Dave Matthews Band Crush, Marina and the Diamonds, Seventeen, Obsessions, La Roux Tigerlily, Bulletproof si apoi Dragostea de la Clejani.
Primele luni de facultate - Vama Veche, Am doar 18 ani, Nu am chef azi, Dragostea.

Iar azi? Intr-un cd de la biblioteca publica am gasit albumul Aniversare, Ovidiu Lipan Tandarica, pe care romanii l-au adus sa cante vesticilor la o petrecere in facultate. Marga-re-ta Margaretaaaa!

Saturday, January 8, 2011

My heaven tonight



A nins in sfarsit!

Sunday, January 2, 2011

2011



La Multi Ani, tra la la.
2011 e doar cu 1 an inainte de 2012. Now that should bring fireworks.

Intre timp, one last toast to 2010. Anul in care...

Mi-am luat permisul de condus!
Am condus pe zapada ascultand Twilight Eclipse soundtrack la nesfarsit.
I got a semi-real job.
M-am pregatit cu sarguinta pentru LA visand si cantand Florence and the Machine, Heavy Heart to Carry.
Am fost la LA. Restul e tacere.
I got a real job.
Am intrat dansand in 2011.

Si multe multe altele ce se pot citi printre randuri sau care sunt scrise cu cerneala invizibila pe tablita sufletului, prea pretioase pentru a fi dezvaluite, prea dureroase pentru a fi rememorate, prea nostalgice pentru a mai fi retraite inca o data.

Stiu ca e cheesy dar imi doresc sanatate in trup si in minte, sa pot naviga mai departe.

Peace.

Friday, December 10, 2010

Jobul Minune

Dupa o luna jumatate de anxietate si tentative deprima(n)te de a scrie, am intrat din nou in cercul privilegiat al muncii si nu orice munca - cea infinit admirata a administratiei publice in slujba cetateanului. In Romania as fi fost probabil luata peste picior caci evident numai in beneficiul omului de rand nu lucreaza caracatita birocratiei, o idee crescuta in timp la rang de credinta, verificata si stampilata, imprimata in minte in ciuda educatiei si experientei in democratia "pe bune". Intr-atat de adanc imi e scepticismul instalat in constiinta incat in fata unor sefi sau colegi care discuta serios, fara sarcasm despre problema imbunatatirii serviciului cu publicul sau a unor legi sa serveasca interesul public mai cu succes incat prima senzatie e de a pufni ironic si discret iar a doua e de a ramane perplexa si fascinata ca they really mean it. Ca-n orice organizatie ma-ndoiesc ca varful e altruist si nu pleaca urechea la interese corporatiste dar la nivel de worker-bee inca se crede in niste principii, reguli, etici si alte bunatati.

Vroiam sa scriu insa despre altceva. Vroiam sa scriu despre reactia familiei la vestea cea mare. Parintii s-au declarat mandri (din categoria "stai sa-mi sterg lacrimile") iar una din bunici m-a sunat sa ma felicite, sa ma asigure ca toata familia extinsa e in sarbatoare si "Doamne-ajuta, ce bine ca l-ai prins pe Dumnezeu de un picior" si s-au indurat aia sa te ia pe tine, o biata romanca imigranta sa stai la aceeasi masa cu ei, sa te vada ca ai si tu doi ochi, ca stii si tu sa vorbesti ca noi oricum nici nu am fi indraznit sa avem atata incredere in noi, sau, vai de mine, sa credem ca ni se cuvine. Noi te-am fi iubit si daca ai fi ramas mica si ascunsa in job de secretara, un viezurel cuminte care-si ia salariul, zambeste tot timpul si nu scoate nici un "pas". Ca doar n-am venit in Canada sa revolutionam noi sistemul, sa schimbam ce nu merge bine - am venit sa ne "integram" si sa ne pierdem in multime. A obtine un astfel de job nu tine de munca, efort si putere ci de un dar ceresc prin care s-au indurat ingerii sa ma binecuvanteze absolut din senin. De fapt am castigat la loterie. Doamne-ajuta sa "ma tina astia" cat mai mult si La Multi Ani.

Nu neg faptul ca in multe situatii e nevoie si de putin noroc. Stiu ca am avut noroc. Dar toate aceste felicitari imi dau o senzatie nu de reusita ci de umilita, de impostoare. Imi amplifica senzatia ca m-am strecurat in randul lor, ca i-am pacalit, ca am apelat la magie alba/neagra, ca am profitat de slabiciunea sistemului si abracadabra m-am trezit in birou. Mai rau, daca nu imi prelungesc contractul in viitor va fi pentru ca ma vor demasca si vor realiza ca au gresit alegandu-ma, ordonandu-mi sa plec cu coada intre picioare, bestelita de oprobiul public. Pentru toti va fi o surpriza, in afara de ai mei, dragii de ei, care vor fi stiut de la inceput ca nu valoram nimic si in bratele consolatoare ale carora ma voi putea oricand intoarce. Jolly.

Sa ma ierte, pentru ca ii iubesc.
Sa-i iert, pentru ca n-au incredere.

Tuesday, November 30, 2010

Sfarsit de an

Acum o saptamana am primit un telefon cu o veste fatidica: invitatie la interviu pentru un job la care am aplicat mai in gluma mai in serios, visand dar neindraznind sa sper ca aplicatia ar fi facut impresie buna.

Emotiva cum sunt, m-am extaziat toata ziua trecand incet dar sigur prin tot spectrul de emotii care incepe cu veselie si se termina inevitabil cu ganduri negre de teroare si anxietate. Am prins atunci a-mi calma nervii cu singura metoda sigura pe care o cunosc: invatatul zi si noapte. Multumesc celor 8 ani de scoala romaneasca care mi-au format un sistem excelent de memorare ce aproape nu da gres. Timp de o saptamana m-am preocupat sa aflu toate intrebarile posibile si imposibile, sa acopar toate subiectele evidente si obscure, sa balansez adancimea cu superficialitatea si sa ma pregatesc sa par experta pe care o cauta.

Cum sentimentul de impostoare nu e niciodata departe si pentru a elimina orice activitate cu potential distractiv, mi-am impus o asceza riguroasa, sora geamana cu superstitia: fara chat de nici un fel (chinul!), fara lecturi extracuriculare (iarta-ma Anais!), fara discutii, fara romantisme, fara visare. M-am inchis intre hartii si am tinut post. Iar in aceasta dimineata cand trebuia sa ma prezint la extemporal - a se intelege ca e interviul secolului - iarasi cu stomacul in ghimpi de zici ca ma duceam la judecata de apoi sa-mi cerceteze sufletul si nu cv-ul, primesc un telefon de la secretara ca - ah stii, ups, unul din manageri e bolnavior, n-ai putea sa vii mai bine saptamana viitoare?

Saptamana viitoare?! In cazul asta...raportez cu sinceritate ca am aruncat promisiunile pe fereastra, am deschis toate site-urile interzise, m-am conversat in delir, am fost la film sa fac in ciuda scolaritei din mine care s-ar fi pus iar pe citit, mi-am facut de cap si mi-am pus capac cu meditatii despre viata si scris si ce bine mi-ar sta pe plaja in Cuba si...

Oricum daca il voi obtine sau nu, sunt convinsa ca mai mult decat prestatia mea, o forta supranaturala sau poate destinul vor decide. Tz tz fatalismului romanesc ce-mi curge prin vene.

Friday, October 22, 2010

Saptamana care nu se termina

Plec la 8 fara un sfert, ma intorc la 10 jumatate. Plec office-y, ma intorc glamorous.

Someone special has returned, but who knows for how long. If only...

I managed to carry on a conversation with a fluttering heart.

I. si-a pierdut inelul, prompt returnat de un good samaritan. I. a gasit o camera foto si i-a returnat-o proprietarei (ne-am uitat la poze, altfel cum?!). Thank you karma.

Versuri frumoase pentru un capitol de roman imaginar:

You'll learn to hate me
But still call me baby

Thursday, September 2, 2010

Our love you never felt like a blessing

Saptamanile sans lui vor constitui un purgatoriu probabil mult meritat, o suferinta purificatoare din care sper sa curga pagini peste pagini de dor, de longing - nu de dor de el, de dor de potentialul vestejit, de promisiunea eliberarii mele de falsa pudoare, de dor de a ma regasi cruda si deschisa si nepretioasa, puternica. Simt coltii ascutiti al acestui dor fara nume, sub care ma voi topi si ma voi rascoli mai rau ca o lebada in bratele unui tigru. Ma voi despica fasie cu fasie, lepandand vise si iluzii mai repede decat le pot reconstrui, ma voi plimba in soare californian, un pas in fata ceiluilalt ca o araboaica in desert, avansand din inertie si din amintirea unei oaze undeva in departare, adormita de caldura, anesteziata, inima - un cuptor arzand mocnit. Am cazut brutal prada dezamagirii neasteptate.

I never wanted anything from you, except everything you had and what was left after that too.

Wednesday, July 21, 2010

400

Franturi din zile lungi, lungi de munca.

“Do you realize 90% of our job is sending e-mails?”
“Oh, our entire job is sending e-mails back and forth. It’s called “coordinating”. We coordinate what other people say. It’s a strange job. You never get any recognition. I mean I could die in this cubicle and nobody would even find my body for 2 or 3 days until they would think, Hey R* must have this information, let’s go get it.”

"My father doesn’t understand what I do. He was a steelmaker all his life, and not a foreman either. Straight up labourer, moving rocks from point A to point B, a perfectly quantifiable and manly achievement. He scoffs when he hears “policy making” which must sound as unrealistic and useless as flying around the world in a balloon. He doesn’t understand what my brother, an IT manager, does either – but because he hears the word computers, he finds an easier explanation: “Your brother fixes computers, what do you do?”

"My father doesn’t understand what I do either. But in his book, working for the government of the country that allowed him to immigrate and live decently in a comfortable (thought not lovable) job, this awesomely powerful fortress where intelligent privileged natives go about their important work, where one has access to the higher echelons of experience, is the very pinnacle of achievement."

Saturday, June 19, 2010

Wishlist

Tuesday, June 15, 2010

Inceputuri si Sfarsituri


Am implinit 10 ani de Canada. The closest place to home. Home is where the heart is.


Monday, May 3, 2010

The world according to Ion B.

Am vizionat astazi in cadrul festivalului HotDocs filmul The world according to Ion B. care a impresionat profund. Desi stiam povestea din ziare, a-l vedea pe acest artist traind si ridicandu-se din lumea strazii, vazandu-si visul implinit - recunoscut la 63 de ani drept un vizionar (!) - a fost intr-adevar special si emotionant.
In spatele unui fete creponate de ani, de vreme, de consum interior arzator este o fiinta complexa, marcata de o copilarie à la Maxim Gorky, de proverbiala violenta in familie in Moldova, de saracia spiritului si ignoranta unui tata devotat comunismului mai presus de orice. Intai gropar, apoi detinut politic (pentru munca privata), muncitor in constructii si in sfarsit om al strazii, singurul fir rosu ce strabate anii intunecati au fost colajele pretioase, imagini decupate cu atentie si lipite cu precizie pentru un efect vizual al carui mesaj inteligent e bulversant.
"Mississippi...Massachusetts".

"As vrea sa mor doar un pic".

Vecinii reticenti, invitati apoi la premiera filmului in Romania.

Stilul lui a evoluat departe de contactul si influenta artei contempoare din vestul anilor '60, '70, '80 intr-un mod cu totul original. Dorinta de a crea este la dl. Barladeanu o nevoie ce depaseste exprimarea estetica de dragul artei si devine o nevoie viscerala, aproape terapeutica ce l-a ajutat sa ramana sanatos la minte, integru, lucid, cu un simt al umorului impresionant. Efectul psihologic al lipsei de adapost, vulnerabilitatea imensa si-a lasat amprenta - se dezlipeste greu de bautura - precaritatea pe care cu greu ne-o putem imagina care lasa urme adanci in psihic. Libertate suprema, in afara sistemului, cu un pret atat de mare.

Reintalnirea dupa 17 ani cu cei trei frati, in satul Zapodeni. Atat de aproape, atat de departe.

Un documentar despre ce inseamna sa primesti a doua sansa atunci cand nu mai sperai.

* La sfarsitul filmului, regizorul Alexander Nanau a raspuns intrebarilor din audienta printre care:
Ce parere a avut Dl. B. de lumea artei de la Basel, Paris, Londra?
"He doesn't really care about them". Normal
Mai este proprietarul galeriei implicat in viata lui acum?
Nu, dl. B. a rupt legatura cu el dupa ce a aflat ca ar fi fost inselat, ca ar fi profitat de pe urma sa.
Surprinzator si cu gust amar. Periferic insa.

All in all, o bijuterie de film si un personaj atat de uman, atat de sincer.

Tuesday, April 27, 2010

Cosmic love


The stars, the moon, they have all been blown out

You left me in the dark

No dawn, no day, I'm always in this twilight


In the shadow of your heart

Sunday, April 25, 2010

Japanese cherry trees



































In High Park au inflorit ciresii japonezi, o adevarata minunatie de care m-am indragostit.

Saturday, February 27, 2010

Tragic Comic


@Dan Perjovschi.


PS. Visez la soarele din California. Sa ma reintregeasca.

Sunday, February 14, 2010

Surrender

Two souls too smart to be

In the realm of certainty

Sunday, January 10, 2010

Being Foreign

The Economist diseca clinic chestiunea spinoasa a emigrarii si exilului, ca un doctor pregatit sa testeze amorteala anesteziei in carne, cu bisturiul proaspat ascutit.

Cu alte cuvinte, impecabil.

It is becoming both easier and more difficult to experience the thrill of being an outsider.

Din experienta exilului se nasc sentimente de anxietate si tensiuni creatoare - the qualities of it - displacement, anxiety, disorientation, incongruity, melancholia - became the modern literary sensibility.
Living in a foreign country can evoke many of the emotions of childhood: novelty, surprise, anxiety, relief, powerlessness, frustration, irresponsibility.

Consecinta cea mai stranie si, fara dubiu, cea mai dureroasa e sentimentul de a fi strain atunci cand ajungi "acasa".

Somewhere at the back of it all lurks homesickness, which metastises over time into its incurable variant, nostalgia. And nostalgia has much in common with the Freudian idea of melancholia - a continuing, debilitating sense of loss, somewhere within which lies anger at the thing lost. It is not the possibility of returning home which feeds nostalgia, but the impossibility of it.

In final, dilema pare a se reduce la libertate vs. fraternitate - iar pentru cei ce aleg placerea libertatii, the pains ce o insotesc e pretul (mai scump sau mai ieftin) platit.

Emigrarea, ca experienta, are potentialul si promisiunea de a altera cursul si perceptia unei vieti, astfel incat, exact ca la intalnirea cu prima (marea) dragoste, timpul se scindeaza permanent in before si after. Aproape ca atunci cand musti din fructul interzis si realizezi ca intoarcerea la conditia a priori de inocenta (sau inconstienta placuta) e imposibila, iar noua cunoastere dobandita s-a inradacinat deja adanc, ca si cand ar fi fost dintotdeauna acolo, macinand incet certitudinile vietii trecute, astfel incat cu greu iti amintesti ca ai trait si altfel, altundeva.

Wednesday, December 23, 2009

Despre exil

A fi între două lumi înseamnă, concret, a nu aparţine nici unuia dintre tablouri, a rămîne mereu pe dinafară, contemplînd tuşele reuşite şi săriturile de pe fix. Intelectual poate fi o stare de graţie, emoţional e o instabilitate perpetuă, surdă. Intelectual eşti tot timpul în stare de vibraţie, vezi, observi, faci diferenţe între sisteme, aduni, scazi, tragi linii de demarcaţie sau ştergi hotare între două lumi. Emoţional, instabilitatea e o agresiune care minează terenul împăcării cu sine, în lumea pe care ţi-ai ales-o, cu ceilalţi în lumea care te găzduieşte.

Cristina Hermeziu descrie perfect sentimentul instrainarii intr-un interviu in Dilema.

Sunday, October 11, 2009

Poveste fără sfârşit

Vineri seara în Club V. Într-un subsol beige somptuos în care aerul condiţionat zbârnâie cu spor la 10 grade, ignorând complet şi calendarul şi ploaia rece de afară. La unsprezece jumate, ringul de dans e încălzit doar de două brunete languroase proaspăt epilate, supra pensate şi extra bronzate în rochite-guleraş lucind a piele de şarpe, sclipicind ca trofeul în braţele unor cefe late. E party românesc şi am venit să ne spălam ochii.
Servim şampanie şi un mic crocant (cel mai bun din ultimii 5 ani ) pe pâine. Atmosferă ceva mai decentă decât la ultima distracţie unde bârfa şi ţigara au ţinut îngrămădiţi 95% la intrarea discotecii (mulţumim legilor puritane) iar înăuntru 5 suflete pierdute bâţâindu-se pe disco şi niscaiva manele.
În două ore am uitat şi de frig şi de consistenţa apoasă of my sex on the beach. Not exactly Club A sau Bamboo, dar the next best thing. Au apărut şi şmecherii şi tocilării, şi intelectualele în blugi şi pitipoancele pocnind din decolteu. Fun like I haven't tasted in a while. Crush şi Alexandra Ungureanu. B.U.G. şi Poveste fără sfârşit în timpul căreia am închis ochii şi pentru câteva momente, eram din nou în clasa a cincea, sărind cu inima palpitând la primele acorduri de hip hop din noile boxe instalate pe holul liceului, visând la Bucureşti prin voci de băieţi destepţi şi rime născute după blocuri.

Thursday, September 17, 2009

Amintiri din Epoca de Aur



Noul film scris de Cristian Mungiu Amintiri din Epoca de Aur regizat de Ioana Uricaru, Hanno Hoefer, Razvan Marculescu, Constantin Popescu si Cristian Mungiu a avut premiera internationala astazi la Toronto International Film Festival (TIFF) in prezenta Dl. Mungiu si a unei sali arhipline.

Filmul diseca cinci legende urbane din Romania comunista a anilor '80 in segmente de scurt metraje diferite dar unitare. Dupa devastatorul 4 Luni, 3 Saptamani si 2 Zile Mungiu a simtit nevoia declarata sa compenseze tragicul cu comicul ceea ce reuseste cu brio.

Intitulate pe rand : Legenda activistului in inspectie, Legenda fotografului oficial, Legenda soferului de gaini, Legenda politistului lacom si Legenda cumparatorului de aer povestile reunesc elementele cheie ale erei in care lupta pentru supravietuire era singurul reper al relatiilor umane si al vietii. O realitate in care absurdul era la el acasa. Umorul situatiilor din categoria "viata bate filmul" confera filmului o calitate umana, emotionanta si foarte amuzanta.

Reactia publicului a fost mai mult decat favorabila - s-a ras mult si s-a ras cu pofta. Cu admirabila modestie Mungiu a raspuns intrebarilor printre care si una ce pare sa apara de fiecare data din partea unui roman: de ce e nevoie sa faca astfel de filme, despre ce a fost si nu mai este, despre oameni invinsi de sistem; de ce nu e posibil unul si despre oameni care au overcome, care si-au depasit conditia si au invins sistemul? Raspunsul: Adica, de ce nu fac un film despre romanii care au emigrat in Canada? Aplauzeeeee, trebuia chiar standing ovation. Nu mi se pare deplasat sa iti doresti un happy end, dar sunt convinsa ca overcoming nu se traduce in leaving. In plus regizorul a declarat ca nu face decat filme despre experiente pe care le-a avut sau pe care le cunoaste intim.

Dincolo de acest aspect, sunt profund recunoscatoare pentru aceste filme ce rememoreaza trecutul - pentru generatia nascuta in anii '80 (in special cea acum in diaspora dar nu numai) care nu a apucat sa-si formeze amintiri clare dar asupra careia umbra trecutului se intinde fara dubiu prin parinti, prin atatea urme vizibile si invizibile in psihicul colectiv - ele reprezinta o imensa piesa lipsa din puzzle-ul identitatii, a istoriei personale fara de care am naviga cu siguranta si mai dezorientati in viata. Asadar, multumesc!

Filmul va rula in Romania incepand cu 25 Septembrie in Bucuresti, Iasi, Cluj, Constanta, Timisoara, Bacau si Pitesti.