Sunt atat de trista.
Rock Bottom. This is what it feels like.
Trebuia sa ajung aici. Altfel nu ma opream. Cand eram singura, nu raspundeam decat in fata mea. Dar, cel mai adesea, nu raspundeam. Caderea era personala si sfasietoare dar intotdeauna la limita. Stergeam urmele cu atata maiestrie si reuseam in pofida deznadejdei sa continui, sa scriu, sa invat, sa prezint, sa vorbesc, sa continui. Munca, sursa de confort si de alinare. Sursa de uitare. Nu a suferit niciodata desi mereu am impins limita mai departe, lasandu-mi mai putin timp, dedicand mai putina energie mentala, pasandu-mi mai putin pentru a recupera in doua zile cu efort si cu succes. Sigur, reusita putea sa fie mai buna, notele mai mari (intotdeauna se poate mai mult) sau poate asta e scuza pentru a nu trebui sa imi testez cu adevarat abilitatile, puterea de munca, de intelegere si da, chiar inteligenta (!) de teama ca rezultatul final nu ar fi mai stralucit. Tocilara sau silitoare, scolarita premianta cu 10 pe linie, macar atat. Macar atat sa imi ramana. Siguranta ca fac ceva bine.
Sentimentul impostorii isi arata coltii cu un ranjet tot mai vitreg. Desigur, o alta consolate pentru ca numai perfectionistii, ambitiosii si high achievers il resimt (sau asa ni se spune). Raspunsul? Mai multa munca desigur. Incredere in fortele proprii. Si restul sfaturilor de plastic.
Problema se afla de fapt in alt detaliu. God is in the details. Convingerea, credinta, obsesia adanc inradacinata in ideea ca I don't belong here. De fapt, sunt aici doar pentru o perioada temporara, situatia e trecatoare, desi nu fara scop, nu fara semnificatie. Cand eram mica (12, 13 ani) si mergeam in vacanta la mare aveam un scenariu recurent. In gand, vorbeam cu marea si imi imaginam ca imi raspunde. Eram o printesa, din alta lume, ce s-a incarnat in aceasta existenta pentru a fii mireasa marii, pentru a indeplini menirea demult decisa in universul natal. Mare, sunt aici pentru tine. Am avut noroc sa ma nasc aici, cu acesti oameni minunati ca parinti si in aceasta existenta binecuvanta. Dar timpul trece, si in curand ma voi intoarce acasa. Cu cat calm, cu cata impacare meditam la propria moarte. Cu cata convingere intretineam acest dialog imaginar. Cat de placut era sa fiu de fapt altcineva. Traiam de atunci la nivel mental. Aproape exclusiv mental. Ceea ce si explica sustragerea mea de la realitate (desi aveam toate motivele sa fiu fericita in ea).
Probabil ca experienta mea e comuna, impartasita de multi copii, aflati la acea varsta imposibila, awkward, cand timiditatea paralizanta si firea introvertita asigurau singuratatea si lipsa de prietenii, sau din contra, prezenta unor prietenii toxice. N-am fost o victima, e clar. Nu a altora, ci a propriilor demoni care mi-au alimentat ani la rand viata mentala si emotivitatea accentuata. In final, mi-am legitimat viata interioara (si mai tarziu virtuala) ca o prelungire a sentimentului de evadare din cotidian, din profan, in convingerea ca viata adevarata e dincolo, si semnele ei nu sunt perceptibile decat celor alesi. Celor ca mine....
No comments:
Post a Comment