Only time

Inca o zi, inca un secret.
Si pentru ca nu sunt absolut deloc inspirata sa scriu despre ce imi doresc (fiind fortata sa scriu un lung eseu despre lucruri neimportante, cum de altfel sunt toate), iata-ma privind in gol ecranul negru.
In vechea mea camera, s-au schimbat multe. Patul de o persoana a devenit o canapea joasa de 2 persoane peste care am asezat inca o saltea mare si pufoasa in care ma intind singura, pentru a acoperi jumatatea goala. Masa e acoperita de hartii intr-o dezordine familiara.
Doar peretii sunt inca roz, inca acoperiti de vederi si poze de la mare, din Bucuresti, dintr-o vara innocenta dar demult apusa. Biblioteca pestrita, plina de carti despre regasire, iluminare, magie, politica, filozofie, caiete in care mi-am notat constiincioasa trairile, experientele, secretele, o masca primita cadou din Mexic, bijuterii, o statuie cu socrate, un copacel verde, albume de poze cu un trecut colorat, mese in familie, prietene in uniforma, si eu cu parul lung, in pantaloni rosii savurand o capsuna.
Dupa usa, sifornierul acoperit de picturi si franturi de cuvinte, citate, versuri, nostalgii, my meaningless thoughts are showing me a meaningless world. Au ramas inca dare albe de la inseamnarile mele cu creta, urmele lectiilor la linguistique din ultimul an de facultate. Ore intregi petrecute in cercuri pe covor, repetand, memorand, dar nu invatand. Inauntru, doua cutii largi cu un continut necunoscut. Cateva haine aranjate delicat si un sutien atarnand cuminte pe umerasul din colt. Si rochia alba, tacuta, inchisa penru totdeauna, souvenirul pastrat cu grija, amintirea unei zile fierbinte si fara ploaie.
Adolescenta mea inca atat de dulce si dureros prezenta. Cum sa pot, cum sa vreau sa ma eliberez de ea...