Mama

Cand incep aminitirile mele? Uneori mi se pare ca de-abia pe la patru ani, cand am iesit pentru prima oara, tata, mama si cu mine, intr-o excursie prin padurile umede si umbroase ale Carpatilor. Alteori, mi se pare ca amintirile au inceput sa inmugureasca in mine inca dinainte, in camera mea, langa fereastra cu geamuri duble, impodobite cu flori de hartie. Zapada cade din cer cu fulgi moi, vatuiti. Fosnetul lor e atat de delicat, incat nu-l poti auzi. Ore intregi stau si privesc aceasta minune, pana ma contopesc cu revarsarea alba si adorm.

O amintire mai clara se leaga la mine de un cuvant, destul de lung si cam greu de pronuntat, Erdbeeren, care in germana inseamna "capsuni". Primavara. Mama sta in picioare, langa fereastra deschisa, eu, cocotat pe un scaun langa ea, si deodata, dintr-o fundatura, apare o fetiscana ruteanca, ce duce pe cap un cos larg si rotund, plin cu capsuni.
- Erdbeeren! striga mama.

Strigatul ei nu e adresat fetei, ci tatei, care tocmai a coborat in curte si e foarte aproape de ea. Deci tata o opreste pe fata,fata isi coboara cosul de pe cap, vorbesc o clipa intre ei. Tata rade, scoate o bancnota din buzunarul hainei si o da fetei, care in schimb ii intinde cosul cu toate capsunile din el. Tata urca pe scari si intra in casa. Acum putem vedea de aproape: cosul nu e adanc, dar foarte larg, capsunile sunt mici, rosii, si raspandesc un miros reavan de padure. Grozav as vrea sa intind mana si sa apuc o gramajoara, dar stiu ca asta e strict interzis, asa ca ma abtin. Mama probabil ma intelege, caci scoate o gramajoara de capsuni, le spala si mi le intinde, pe o farfurioara. Sunt atat de fericit ca de bucurie ma inec.

Amintiri mai clare am din plimbarile pe malul raului, pe campii si pe pajisti. Cateodata urcam un deal, ne asezam pe varful lui si priveam. Parintii mei vorbeau putin, dar ascultau cu atentie. La mama e mai vizibil. Cand asculta, ochii ei mari se deschid larg, parca ar vrea sa cuprinda tot ce o inconjoara. Acasa, la fel, e mai multa tacere decat vorba. Din acele zile indepartate si pierdute nu mi-a ramas amintirea nici unei conversatii, ci doar a privirilor mamei. Era in ele atata blandete si afectiune pentru mine, incat le simt pana in ziua de zi.

Fragment, Povestea unei vieti, de Aharon Appelfeld