All these things that I've done

De la piatra cubica am aterizat in gropi. Vantul si ploaia le-am schimbat cu liniste si ploaie. Anul asta cand ar trebui sa sarbatoresc a 5-a aniversare de excursii/vacanta/hoinareli/pierderi de timp si de viata in acest spatiu mioritic altadata binecuvantat de o narativa personala care sa il sustina, ma izbeste o criza de anxietate si nu-mi doresc decat sa plec si sa nu ma mai intorc niciodata.

A inceput cu dezradacinarea si ruperea definitiva si irevocabila. E oare altfel schimbarea? Noul fus orar in special a lasat urme adanci in perceptia temporala. Fiinta se farama. Fizicul participa din inertie la viata cotidiana, dar mentalul se instaleaza la 7,000 km departare: cat e ceasul acolo? (adauga 7 ore) ce fac oamenii acolo la ora asta? ce as face daca as fi acolo?

Well am fost. Si n-am facut nimic decat sa cad intr-o contemplare admirativa si pasionala, o toropeala in caldura, o dezintegrare umeda si lasciva si descompusa zilnic de inca un freamat nestapanit al imaginarului meu modeland si cotropind realitatea ca o jungla avansand in desert.

And I always close my eyes and see the place where I used to live when I was young...

Alta data ma regaseam in lumina serii, in frivolitatea si insuportabila usuratate a fiintei in apogeul neapologetic si desfatator. Cui ii pasa de salvare cand pacatul e atat de la indemana, incat ar fi pacat sa nu il gusti. Si sa te pierzi, sa te amesteci, sa te lasi, sa te cobori, sa te diluezi, sa te evaporezi, sa te lichifiezi, sa nu ai memorie nici amintire nici constiinta nici ratiune. Nu regasesc iubirea, doar o placere muta si murdara. Toate dorintele de a (ma) rani au revenit la suprafata de niciunde cu o cruzime pe care cu greu as fi suspectat-o si carei ii fac fata cu prea multa slabiciune.

And I hate, hate, hate this place. Totul e autentic, totul e originar. Nimic nu se poate construi pe acest teren miscator in care fiecare incercare, fiecare speranta, fiecare efort e absorbit, inghitit, digerat si expulzat si reciclat si tot asa pana cand ciclul se repeta la infinit. Caracterul e de fapt caricatura si tot spectacolul, de pe strada la televizor e o insiruire bolnavicioasa si ametitoare de aparente stridente si efemere care nu spun nimic, nu simt nimic, cred in nimic. Nimic nu conteaza desi nimicul ar trebui sa conteze. Si iarasi ma izbeste disperarea ca n-am facut NIMIC.

M-am tot intors aici, fara scop si tinta, ca o gaza ametita de lumina becului. And for what? For what? For nothing. Pentru un fior, pentru o vibratie. Pentru nimic. Am ajuns in sfarsit la capatul funiei, la exasperare, la culmea disperarii in sensul cel mai pur Cioranian, God bless him c-a stiut-o de atata timp.