Not like it used to be

Mesele in familie la diverse ocazii, (fie ca era de Craciun, de Pasti sau ziua cuiva), erau un adevarat ritual, un eveniment mereu la fel cu caracter repetitiv si linistitor. Un reper. Anticipatia era de fapt nerabdare copilareasca sa ne intalnim din nou in 3, doua surori si o verisoara jucandu-se "de-a printesele", "de-a tara in sat", elastic sau carti. S-a pierdut firesc pe drumul maturizarii. Vraja era intrerupta doar de apelul strict la masa, un ospat delicios ce dura parca o vesnicie. Aperitivul, o supa cu taietei, felul principal si in final prajituri de casa, tortul proaspat si eventual o portocala, doua. Urmau glumele si inca o tura de joaca pana pe inserat cand cu greu mai obtineam permisiunea sa ramanem la bunici peste noapte. Ne garanta multa distractie pana seara tarziu, urmata de desene animate la 7 dimineata (sailor moon) si mai ales de un breakfast servit in pat de inegalabilul bunic a carui dragoste si bunatate nemasurata ne-a marcat copilaria.
Time is the greatest luxury imi spune o reclama lucioasa la ceasuri scumpe in mall. Timpul petrecut impreuna in familie nu numai ca se scurge azi cu o repeziciune cu greu de banuit acum cativa ani dar a suferit o modificare calitativa. Mancam si sarbatorim aparent in acelasi fel dar fara aceeasi emotie. Aparitia tortului, dintr-un moment special abia asteptat dupa multe priviri furisate in frigider, a devenit banal si barely noticeable. Pe masura ce casa a devenit mai mare, masina mai noua si televizorul mai lat, pe undeva, imperceptibil, intensitatea s-a redus. Pentru ca pierderea copilariei a fost dublata de pierderea acelui "acasa" ce permitea inca o apropiere, o conectare la trecut.