Povestea unei vieti

Povestea unei vieţi

Aharon Appelfeld

Polirom 2008

Traducere din limba ebraica şi note de Any Shilon


Memoria umană nu se conjugă într-un stoc de date aranjate cronologic, detaliat şi ordonat. E mai degrabă un labirint misterios în care imaginile, suntele, mirosurile şi senzaţiile se împletesc încontinuu, unele vii şi pătrunzătoare greu de plasat departe de prezent, altele şterse şi vagi ca nişte vise sau nişte crâmpeie de viziuni din viaţa altei persoane. Ce fel de mecanism determină ce uităm si ce ţinem minte? Ce scop au de fapt amintirile dacă mereu ne schimbăm si mereu ne trezim alţii? Dacă urmăm ideea lui Appelfeld şi ne imaginăm că viaţa unui om se aseamănă creşterii unui copac, putem spune că amintirile reprezintă rădăcinile noastre, adâncite în pămantul natal, în începuturile noastre adeseori nostalgice. De felul în care fiecare înţelege să-şi negocieze aminitirile depinde în mare parte destinul pe care şi-l va crea şi omul ce va alege să devină. Mai mult de atât alegerea individuală o va determina pe cea colectivă astfel încat memoria unui popor va fi dictata felul în care fiecare ţine să-şi amintească.

Al doilea razboi mondial şi Holocaustul a fost după cum bine ştim momentul zero în istoria continentului European şi a lumii, două evenimente ce au alterat profund structura spaţiului mental şi emoţional al tuturor popoarelor şi în special a supravieţuitorilor. Aharon Appelfeld s-a născut la Cernăuţi in 1932 unde a trăit până a fi deportat într-un lagăr din Ucraina. În aceast volum autobiografic autorul încearcă printr-o autobiografie literară de fapt să îşi amintească, dar procesul e unul dificil şi mereu dureros. Scopul său e dublu – în primul rând să povestească ce i s-a întâmplat iar povestind să arunce lumina asupra modului în care memoria sa a înregistrat cele petrecute şi impactul definitiv al acestor aminitiri cu care şi-a hrănit viaţa.
Sub primul aspect aşadar, autorul rememorieaza cum si-a văzut copilăria destrămată de viaţa în ghetou şi în lagăr, despărţirea brutală şi prematură de părinţii săi şi experienţa supravieţuirii în ascunziş timp de doi ani în pădurile din Ucraina. La sfârşitul războiului se îmbarcă spre Israel unde încearcă să firul unei vieţi întrerupte, ghemuite într-o serie de experienţe cu greu de imaginat. Pentru sufletele sensibile prima parte se citeşte în chin. Copilăria sa idilică devine un infern imprevizibil în faţa căruia rămâne singur, ghidat numai de lumina aminitilor de vis din casa bunicilor, de la vizitele magice la sinagoga cu bunicul său, de la plimbările tăcute şi calde împreună cu părinţii, pline de dragostea în mijlocul căreia s-a născut. Stilul lui Appelfeld e frapant prin simplitatea şi claritatea limbajului, prin imaginile crude redate într-o voce aproape neutră, ca un rechizitoriu căruia epitetele, calificativele sau metaforele îi sunt cu totul de prisos. Emoţia răzbate prin delicateţea scrisului şi loveşte cititorul în faţa nu de o singură dată:

„Din acele zile îndepartate şi pierdute nu mi-a rămas amintirea nici unei conversaţii, ci doar a privirilor mamei. Era în ele atâta blândeţe şi afecţiune pentru mine, încât le simt până in ziua de azi” (p. 13).

Sub al doilea aspect, dacă Holocaustul a fost povestit şi rememorat de adulţi în nenumărate feluri, există mult mai puţine mărturii şi amintiri ale copiilor deveniti adulţi supravieţuitori. Valoarea rememorării prin ochii acelui copil este deci cu atât mai mare – Appelfeld subliniază ideea că memoria sa de copil a înregistrat evenimentele altfel decât cea a unui adult – cu greu a reţinut nume de oameni şi locuri pe unde a colindat. Nu mintea a fost rezervorul lui de amintiri căci acestea s-au ţesut mai degrabă în fibra corpului său:

„Tot ceea ce s-a întâmplat s-a imprimat în celule trupului meu, nu în memorie. Ele par să reţină mai multe decât memoria, care a fost creată ca să-şi amintească. Mulţi ani după război, nu mergeam pe mijlocul trotuarului sau al drumului, ci numai lipit de ziduri, mereu în umbră şi parcă fofilându-mă” (p. 116).

Appelfeld pare să încerce o consolare, o împăcare cu trecutul său şi cu adevărul că unele amintiri nu pot fi şi nu trebuie şterse. Deşi chinuitoare, el nu a reuşit să se sustragă trecutului său, în dorinţa sa de integrare în ţara adoptivă, cu limba ei străină şi oamenii ei trecuţi prin atâtea încercări. Din contră, efortul său constă în cultivarea memoriei sale care deşi dureroase prin prisma pierderilor incomensurabile e totuşi după cum mărturiseşte, singura lui punte de legatură cu peisajele şi pământul natal de care s-a exilat şi cu familia sa a cărui centru al existenţei a fost pentru prea puţin timp.

Povestea unei vieţi e profund emoţionantă. Statisticile şi datele nu par să redea adevărata şi deplina monstruozitate a Holocaustului fără suportul acestor mărturii individuale ce îi înalţă pe cei ce au pierit şi cei ce au supravieţuit din întunericul anonimatului. Aceste mărturii sunt centrale în sublinierea nevoii şi imperativului esenţial de a nu uita, ca oameni şi ca popoare, nu numai pentru a preveni repetarea acestor acte ci pentru că actul in sine - a ne aminti - este unul de justiţie morala - destinat să rămână plin de neajunsuri dar la baza căruia se află fundamentul şi piatra de încercare a omului de soarta căreia atârnă viitorul civilizaţiei umane.