La Medeleni

- Am mostenit o mosie in Basarabia. O vand si plec...Ma vezi tu pe mine propietar in Romania?
Sa cauti fraze, oarecum hazlii, in fata unor ochi negri care te privesc cu un fel de mirare amara...
"Ma vezi tu propietar in Romania"; cu ecou raspicat ii repeta vorbele in craniu. Ce inseamna asta? Motivarea actiunilor lui! De ce? Pentru cine? Niciodata nu daduse socoteala nimanui. Niciodata nu-si anuntase, nici explicase intentiile, necum faptele.
Era jenat, intimidat. Tot ce facea devenise deodata fortat, nenatural. Actele lui cele mai simple aveau spontaneitatea tunetului. Starpise din el umbra cabotina pe care analiza o pune in jurul faptelor, concomitent cu formarea lor, atenuandu-le vigoarea sigura. Acume le culegea si le dadea drumul, ca unor fosti vulturi deveniti muste cu pretentii.
Persevera totusi, fiindca prefera sa fie ridicol decat sa existe istovitoarea transparenta a tacerii intre sufletul lui si ochii negrii.
- Mi-a revenit fobia Europei. As fi plecat in Rusia, dar s-a schimbat.
Capul cauta cuvinte. Nici constructia frazelor, banal gramaticale, nu mai avea abruptul frazei lui. Culegea cuvintele din dictionare. Nu mai aveau sange, necum sangele lui.
-[...] Plec in America. Ma fac fermier.
America devenise un carton de jucarii, in care era o ferma de lemn, cu iarba artificiala, animale cu miros de clei si eticheta.
Cauta cuvintele cu febrilitate. Era in sufletul lui miscarea dezordonata a picioarelor de carabus intors pe dos.
Tacerea incepea.
- America...
Tacerea se forma, limpede, de cristal dur.
Tacu, prins in ghetar, ca un gol de aer.
- Vania...
Ce se intampla?
Buzele Olgutei se chinuiau in neastampar. Stia sa vorbeasca. Orice gand gasea conturul sunetului precis in buzele ei, care nici in copilarie nu balbaisera. Intotdeauna viata ii daduse cuvintele care devin fapta, calcand pe buza ca pe un hotar de lupta.
Dar acum?
Era in sufletul ei o ingenunchiere, cu mainile impreunate, care cerea cerului cuvintele.
- ...esti hotarat sa pleci in America?
Isi inclina capul, prezentand fruntea ca un scut.
- Da.
Fruntea Olgutei se pleca mai tare, si genele.
- Vania...
Soptise numele desprins din bataile inimei.
- ...ma iei si pe mine?
Isi plecase capul de tot, cu fruntea pe lespedea destinului.
- De ce?
Aspre, cuvintele pornisera cu pumnii stransi din gura lui Vania spre fruntea lui, nu spre Olguta. O lovira. Il privi cu ochii in care nici o stea nu rasarise: Noaptea inceputului.
- Fiindca te iubesc.
Azvarlise un soare in bratele unui om.
- Si eu te iubesc.
Cine vorbise?
Olguta stia, fiindca ascultase: Vania nu, fiindca vorbise.
Din nou plecata, Olguta isi racorea buzele pe lespedea destinului.

La Medeleni, Ionel Teodoreanu