Vinerea neagra

Parasirea Bucurestiuliu poate deveni un ritual ce se repeta emblematic: incep cu o decizie de a ramane, chiar si singura, dar intru repede in conflict cu un factor exterior (familia, anumite indatoriri, biletul de avion, constiinta ca trebuie sa plec at some point, iar acum e un moment la fel de bun ca oricare altul, nu? acum si niciodata de altfel) si sfarsesc in vinovatie si deznadejde acompaniate neaparat de o cearta sau doua foarte zdravana, in spasme, in care toata deznadejdea isi gaseste magic cuvinte si zboara ca sagetile unde doare mai rau. Lovitura sub centura este punctul minim al arsenalului. Cearta in sine merita o radiografie detaliata: incepe cu un nod in gat, si la propriu si la figurat, si cu o dorinta pacatoasa sa-mi vars amarul indiferent de consecinte, sau chiar in ciuda lor, iar dupa trei fraze febrile, ma trezesc gesticuland brusc, rasucindu-ma cu ura in pat, intorcand spatele, scrasnind printre lacrimi si uitand brusc orice simt elementar de bun simt, ca viata e scurta, ca nu merita sa te certi, ca nu e frumos sa spui tot adevarul gol golut, ca trebuie sa te lupti corect, ca stresul te imbolnaveste, ca nu e frumos sa acuzi, sa jignesti, sa ranesti...Cu greu creatura furioasa se intoarce in adanc, iar blandetea isi regaseste usor terenul cotropit, ars, fumegand si cu fantanile otravite. In final, adorm extenuata si ma trezesc la fel de consumata. Dar plec. Si toate trec. Raspunsul nu e niciodata doar da sau doar nu, ci ambele, in perfecta balanta. Iar balanta e cea mai echilibrata, nu-i asa?